Motivul pentru care scriu aceste rânduri este unul simplu: nu vreau să merg mai departe, într-o altă etapă a vieţii mele, fără să vă spun că port o mare recunoştinţă şi admiraţie pentru toată activitatea Asociaţiei “Noroc” şi a persoanelor implicate, fără de care multe dintre lucrurile întâmplate mie nu ar fi fost posibile.
In vara asta am încheiat masterul. Nu intenţionez să fac doctoratul pentru că sunt interesată să mă specializez în domeniul managementului proiectelor şi prin urmare doresc să studiez pentru certificările care mi-ar da recunoaştere în domeniu, în rîndul practicienilor (desigur, până acolo mai e mult de studiat şi mulţi ani de practică).
Şi cu aceasta fază încheiată – masterul – am încheiat şi legătura cu sistemul de protecţie a copilului. Este mai mult decât firesc, drept şi eliberator pentru mine, să simt că pot să intru cu totul să muncesc, că am acumulat ceva cunoştinţe şi că pot de-acum să mă descurc aşa cum o face orice alt tânăr la vârsta mea.
Şi îmi rămâne recunoştinţa pentru tot ajutorul primit din partea Asociaţiei “Noroc” în toţi aceşti ani – 13 ani de când am ajuns la centrul de plasament “Speranţa” din Tulcea. Sunt lucruri cu semnificaţie pentru mine, care s-au întâmplat de-a lungul anilor.
Prima dată când am pus mâna pe o minge de baschet a fost cand domnul profesor Ivanov venea să ne înveţe cum să jucăm la sala de sport a căminului. Tot de acolo imi dădea şi tenişii cu care să mă încalţ, ca să pot juca.
Mai târziu, primele excursii cu dna Mary Ferris, ieşirile în oraş la fiecare sfârşit de lună, cand ne aniversam ziua de naştere a celor din grup. La o astfel de ieşire am mâncat prima mea pizza! Tot cu Asociaţia am fost pentru prima dată la cinematograf şi am mâncat prima prajitură la cofetărie! De asemenea, am avut petrecerea mea de majorat tot datorita Asociaţiei!
Nu vreau ca acestea să pară enumerări patetice. Atunci când s-au întâmplat le luam cu emotie, pentru că nu ştiam cum se procedează în multe dintre situaţii (cum se mănâncă o pizza, cum se cumpără o prăjitură) şi mai târziu am descoperit că ştiu şi că am căpătat siguranţă – şi asta pentru că trecusem peste debut fără critici, urmând modelul celor de la Asociaţie, care erau cu mine şi cu celelate fete.
Multă vreme m-a uimit răbdarea doamnei profesoare de istorie – doamna Ion - care venea la cămin ca să facă meditaţii cu noi, voluntariind astfel pentru Asociatie. Nu dădeam capacitatea, nu eram clasa a 8a. Şi totuşi – chiar şi când celelate fete de la grupă se ascundeau ca să nu stea la oră – rămânea doar cu mine şi cu atlasul istoric, pe care niciodata nu a uitat să îl care cu dumneaei (deşi uşor nu era deloc) şi îmi explica – ori mai corect îmi povestea – despre epoci, războaie şi culturi, făcând ca totul să aibă sens şi legătură. A contribuit mult la pasiunea mea pentru istorie care ulterior m-a făcut să dau atât examenul de capacitate, cât şi bacalaureatul la istorie şi să am curajul să particip la concursuri de istorie.
Ori doamna profesoară Cojoc, la matematică! Câtă răbdare a avut cu mine! În comparatie cu sora mea Mariana, (care mereu a lucrat la matematică inteligent şi organizat), la mine a fost mereu un haos între plusurile şi minusurile ecuaţiilor uitate pe drum, ori lungimi de mediane rămase necalculate! Şi am toată certitudinea că fără exerciţiile săptămânale pe care le-am făcut cu dumneaei nu aş fi reuşit să iau acea notă la examenul de capacitate. Iar asta a contat mult!
Fiecare a contat mult, pentru că rezultatul fiecărui pas era lespedea care imi permitea să mai înaintez un pic, ori să cad (nota mică la capacitate însemna liceu mai slab, ori deloc liceu şi apoi drumuri complicate ori drumuri lungi şi ocolitoare pentru a recupera o şansă pierdută). Ce vreau să zic cu toate astea e că simt şi ştiu că au contat foarte mult!
Mai târziu, odată cu liceul, nu a fost niciodată nevoie să îmi roşească obrazul că nu am bani să îmi cumpăr manualele. Ştiam de la Cerasela, sora mea mai mare, că pot vorbi cu cei de la “Noroc”. Şi aşa s-a rezolvat fiecare an de liceu. Şi mai mult decât atât, nu mi-a venit să cred când mi-aţi spus că voi putea avea cărţile lui Ovidiu Drâmba “Istoria culturii şi civilizaţiei”, primele patru volume! Le am cu mine – nu m-am putut despărţi de ele; mi-aţi spus atunci că poate vor fi utile şi celorlalte fete, însă mi-au fost aşa dragi cărţile astea încât le-am luat când am plecat la facultate.
Iar apoi, fiecare sumă de bani trimisă cadou de Crăciun ori de Paşte, ori la început de an universitar. Când nu primeam bani din bursa decât la finalul primului semestru, puşi lângă ce primeam de la Direcţie, era exact cât să ne descurcăm fără să ne lipsească nimic.
A contat enorm să ştiu că există persoane care au încredere în mine, în noi şi care au deschiderea de-a mă ajuta.
Şi poate am înşirat multe lucruri aici, însă gândul pe care vreau să îl transmit este că pic cu pic, cu fiecare ajutor, fiecare experienţă pe care aţi pregătit-o şi prin care am trecut, fiecare vorbă bună, zâmbet şi deschidere de-a înţelege situaţia mea, de a mă crede, de a mă ajuta – toate acestea au contribuit la formarea mea ca om şi la croirea unui drum în viaţă. Pentru mine nu este nici o îndoială că prin Dvs, prin Asociaţie, prin dna Janice (care m-a sponsorizat în toţi anii de facultate), Dumnezeu şi-a arătat dragostea şi grija față de mine şi de surorile mele (şi chiar şi față de fratele meu! )
Şi ca să mai adaug încă puţine rânduri, vă scriu pe scurt despre situatia mea actuală. În iulie anul acesta, am terminat masterul în managementul proiectelor. Lucrez de un an la Federatia UNOPA (Uniunea Naţională a Organizaţiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA) ca asistent de proiect, lucru pe care îl consider o binecuvântare pentru cariera mea: am găsit aici oameni profesionişti şi devotaţi în munca lor. De câteva luni m-am logodit cu prietenul meu Corneliu, şi dorim ca la anul, în luna aprilie, să ne căsătorim. Ar fi minunat dacă aţi reuşi să veniţi la nunta noastră!
Este o perioadă în care văd bunătatea lui Dumnezeu în fiecare domeniu al vieţii mele; ştiu că viaţa nu va fi mereu doar soare şi zâmbet, însă nu văd nici un motiv pentru care să nu mă bucur şi să mulţumesc pentru ceea ce mi-a oferit în trecut şi ce am în prezent.
De aceea, vă spun din toată inima: mulţumesc!
Sper că nu v-am incercat prea mult rabdarea cu atat de multe randuri! :)
Multa sanatate si calde salutări!
Cu recunostintă,
Daniela 10 august 2014
SUNT STUDENTĂ!
Mă numesc Gabriela şi, deşi sunt o fire veselă şi comunicativă, povestea mea e tristă. Primii ani ai copilariei mi-i amintesc la “Leagănul de copii” din Babadag. Prea puţin îmi amintesc de atunci. Apoi, până la 8 ani am stat la o familie (asistenţi maternali); au fost cei mai frumoşi ani! Am considerat-o propria mea familie.
Insă a apărut o femeie, care a spus că trebuie să merg cu ea, pentru că este MAMA mea. Nu am avut de ales şi am descoperit încă 10 fraţi şi un tată care ne bătea pe toţi, inclusiv pe “mama”. După 2 ani eu şi 2 fraţi mai mici, Ştefan şi Ionuţ, am fost trimişi la Centrul de plasament. Eu aveam grijă de ei şi la “mama”; la Centru am avut grijă de ei în continuare, încercând să-i învăţ ce e bine.
Am terminat liceul după ce m-am “luptat” cu matematica. Dar vreau să demonstrez că nu mi-e frică de acest obiet şi din acest an, cu ajutorul Asociaţiei Umanitare “NOROC” din Tulcea, voi fi studentă la Management, la Facultatea de Ştiinţe Economice.
Gândesc pozitiv, mereu cred că totul va fi bine. Şi totuşi mă întreb uneori: cum voi putea EU SINGURĂ să reuşesc în viaţă şi să am grijă şi de cei 2 fraţi? În mod sigur credinţa în Dumnezeu mă va ajuta!
Gabriela, octombrie 2013
Sunt Vasilica, studentă anul II, specializarea Asistenţă Socială, Facultatea de Psihologie şi Stiinţele Educaţei, Universitatea “Ovidius”, Constanta, la cursuri fără taxă, şi doresc să vă mulţumesc pentru sprijinul financiar pe care mi l-ati oferit la facultate .
Vreau să vă spun că mi-a fost necesară această sumă de bani pentru facultate (xerox, rechizite, carti etc) şi mi-ati face o bucurie dacă şi în continuare aţi reuşi să mă sprijiniţi financiar.
Pe viitor aş vrea să îmi termin anii universitari cu bine şi cu medii mari, să îmi dau licenţa iar apoi să urmez un master în asistenţa socială.
Mulţumesc pentru sprijinul acordat: fără fundaţia „Noroc” eu nu aveam posibilitaţi financiare de a urma o facultate şi de a-mi face un rost în viaţă. Incă de mic copil merg la această fundaţie, mi-au plăcut foarte mult activităţile care se desfăşurau, îmi făcea plăcere să merg şi, mai ales, erau distractive, şi anume: excursiile, plimbările în aer liber, sărbătoream ziua de naştere şi, nu în ultimul rând, mergeam la studiul Bibliei si vizitam muzee şi expoziţii.
Mulţumesc pentru mai multe lucruri, şi anume: posibilitatea de a cunoaşte oameni inimoşi şi darnici, care m-au ajutat să-mi depăşesc condiţia socială, care m-au făcut să văd viaţa mai frumoasă, să mă cunosc pe mine însumi.
În ciuda greutăţilor, aţi reuşit să faceţi minuni şi nu aţi rămas indiferenţi la suferinţa celor care aveau nevoie de ajutor.
Am văzut ce înseamnă să nu fii singur în încercări şi să simţi dragostea şi susţinerea celor din jur. În acelaşi timp, gândul meu de mulţumire se îndreaptă către bunul Dumnezeu, pe care îl rog să vă dea multă sănatate şi putere, ca să ajutaţi şi pe alţi copii şi tineri!
Vasilica, 10 octombrie 2012
Nota A.U.”NOROC”: Vasilica şi-a luat licenţa în iulie 2014 şi masteratul în iulie 2016. În prezent lucrează ca asistent social la un centru de zi in Constanţa.
Doresc să multumesc nespus de mult pentru ajutorul acordat pe parcursul celor cinci ani, perioada în care am avut șansa și plăcerea de a face parte din marea familie a Asociației Umanitare “Noroc”.
Asociația a reprezentat și reprezintă în continuare unul dintre cei mai importanți propulsori ce m-au ajutat foarte mult în rezolvarea nenumăratelor mele probleme de ordin financiar și mai ales moral.
Prin participarea la diverse activități am avut oportunitatea să întâlnesc persoane de o valoare umană impresionantă, ce și-au pus amprenta asupra mea și de la care am învățat lucruri pozitive, dintre care: bunătate, încredere în sine, ambiție și voința de a reusi - acestea sunt caracteristici care astăzi mă definesc astăzi.
În momente importante familia “Noroc” a fost alături de mine, acordându-mi sprijinul ori de cate ori am avut reale necesități. Ca de exemplu: pe parcursul clasei a-XII-a am beneficiat de meditațiile ce îmi erau necesare pentru a reusi la examenul de Bacalaureat; participarea la balul de sfârșit a celor patru ani de liceu nu ar fi fost posibilă dacă nu aș fi primit sprijinul Asociației; efectuarea plății integrale a taxei de școlarizare în primul an de facultate, gest care m-a ajutat să încep și să finalizez în această vară Facultatea de Litere; sprijin financiar pe parcursul anilor de facultate.
În prezent urmez un program de masterat în domeniul resurselor umane, deoarece îmi doresc o carieră de profil și pe viitor să dețin chiar propria firmă de recrutare și plasare a forței de muncă. Poate pentru unele persoane din jur această aspirație pare măreață, dar pentru mine este cât se poate de realizabilă, deoarece se bazează pe munca mea, pe rezultatele bune de la facultate și pe susținerea oferită de “Noroc”.
Drept urmare, pot susține faptul că astăzi sunt una dintre persoanele ce au reusit în viață datorită sprijinului oferit de Asociația Umanitară “Noroc” Tulcea.
Cu mult respect, Rebeca
"Mario. Ce drag îmi este! L-am cunoscut într-o zi de vară. Zumzet in Centrul "Speranța". Copii noi. Mititei. Unul dintre ei purta spilhozen ( nu mai văzusem de mult aceasta piesa vestimentară) și țopăia ...ca un pițigoi. Chiar așa și era: Mario Leonard Pițigoi. Cu picioruse fragile, dar dornic să alerge, să străbată lumea. A plecat apoi la un asistent maternal.
Nu l-am mai văzut un timp. Într-o zi, l-am văzut la biserica mea. Băiat de altar. După slujbă, stătea de vorbă cu mine. Îmi spunea că familia lui nu ținea post, dar el își făcea cartofi prăjiți. Ca să țină post. Un copil de vreo 9 sau 10 ani. Atât avea pe atunci. Mi-a mai spus că visul lui este sa devină călugăr. Am fost impresionată de determinarea lui. Îl priveam cu admirație.
A venit din nou în centru. El își dorea să vina la biserică. Îi dădeau voie sa plece din centru însoțit de un adult. Aproape un an eu am fost acel adult. L-a preluat apoi o alta doamna, care l-a îndrăgit mult. Cum sa nu il îndrăgești pe Mario?! Legat de biserică, de Dumnezeu, hotărât să fie mai bun. Se străduia din răsputeri să fie mai bun.
A ales să meargă la Seminarul Teologic. Ne întâlneam la biserică, la activitățile NOROC și îmi dădea lecții despre religie. Citate frumoase, învățături ale unor mari teologi. L-am respectat mereu pentru omul care este. A trecut prin momente grele. Și-a înțeles greșeala, a căutat să plătească pentru ea și a reușit. A avut sfătuitori buni, dar și credința în Dumnezeu.
Mi-a împărtășit bucuriile, reușitele lui. A intrat la Facultatea de Teologie. Și-a găsit o slujbă, pe care a tratat-o cu multă seriozitate și dăruire. S-a avântat pe acest drum cu multă responsabilitate. Ajutat de Direcția de Protecție și de NOROC. A urmat reușită la Facultatea de drept. Și acum...firma sa!!! Wow!!!
Am vorbit de ziua lui, pe 29 martie. Mario e un adult minunat, responsabil, hotărât la cei doar 21 de ani ai săi. În fața căruia mă înclin! Am ce învață de la el."